john cristea

Citisem prin presă despre un tânăr din Prahova care participă la olimpiada internaţională de lingvistică. De fapt, nici nu mai conta despre ce olimpiadă este vorba, important era că un tânăr reuşea cumva să se afirme peste hotare, prin cultură, fără să-i pese dacă profesorii îi vor pune vreo notă bună în catalog sau dacă figura asta va aduce puncte-n plus notelor de la bacalaureat.

După ce l-am căutat pe internet şi-am dat de el (noroc cu Facebook-ul!), n-am ezitat şi m-am pus pe tastat. I-am obţinut numărul de telefon şi-am ajuns în postura de-al invita în emisiune, pentru că merită şi pentru că este un exemplu pentru aceia care au nevoie de tutoriale clare şi răspicate, la tv şi prin online.

Mi-a acceptat apariţia în emisiune fără prea multe insistenţe şi s-a arătat interesat să spună mai multe despre pasiunile pe care le are. Theo le are cu vorbele! Am aflat că e olimpic şi la limba română, doar că multă lume uită asta. Nu, chiar nu e un tip lăudăros, doar că dacă are ceva de spus, spune. Theodor e un elev timid, educat, atipic pentru vârsta pe care o are, dar cu o minte limpede şi greu de păcălit. Dragi politicieni, aţi auzit?

În urma unei experienţe culturale din care reise un loc 2, demn de podium, un olimpic naţional la lingvistică are ocazia să câştige aplauzele publicului (să curgă like-urile!) şi 90 de lei, bani de buzunar, că nu cred că se pune problema unei investiţii în dezvoltarea personală, vreun curs specializat sau vreo excursie prin ţară.

Theodor Cucu, tânărul de doar 17 ani, se simte jignit de acest tip de tratament şi dă vina, aşa cum e normal, nu pe cei care organizează olimpiadele şi care se chinuie să strângă bugete pentru chestiunile logistice (transport, cazare, mâncare etc), ci pe cei care decid să doarmă în scaune decizionale. Theodor mi-a povestit că e conştient de potenţialul pe care-l deţine şi din cauza faptului că nu se simte sprijinit, aici, în ţara lui, are în plan să-şi ia zborul către comunităţi care îi sunt pe plac, undeva pe aceeaşi frecvenţă cu aşteptările pe care le are, undeva departe de România.

Educaţia nu prinde curaj, ci ajunge într-o zonă confuză din care tânărul nu are ce să înţeleagă/aleagă. Câtă vreme ne mişcăm doar pentru prima pagină, din complezenţă sau pentru că-i campanie electorală, vom stagna într-un mizerabil context ce creează reacţii în lanţ şi oameni incapabili să răspundă la întrebări simple: „Cine naiba-i ăsta de candidează?”, „Ce-i ăla TVA?”, „Chiar s-a mărit salariul minim pe economie?”
Nu-nţeleg de ce tinerii trebuie să fie păsări călatoare, de ce-i lăsăm să plece, de ce nu-i ajutăm cumva? Să fim noi oare creatorii acestui cadru în care dezvoltarea nu merită atenţie? Pe cine să dăm vina? Cum facem să ieşim din colapsul socio-educaţional?