claudius dociu

În locul Democrației, vă mărturisesc, mi-ar fi cam teamă de câinele însărcinat cu misiunea de a mă păzi.

Presa, în momentul acesta, are tot mai puțin de a face cu noțiunea de “câine de pază al democrației”. Și n-am să mă refer la presă în general, ci la cea ploieșteană în particular. Nu de alta, dar, cu cât te îndepărtezi, lucrurile par mai frumoase decât sunt în realitate. Pământul, văzut de sus, arată splendid, de aproape, în schimb, vei fi oripilat de ce se întâmplă pe planeta-mamă.

Sigur, e greu să scoți presa locală din contextul crizei generale a acestei bresle! În toată lumea ziariștii sunt obligați fie să-si caute altă meserie, fie să se reinventeze, peste tot principiile de bază ale acestei instituții se clatină din cauza asaltului noilor tehnologii și a schimbării radicale de perspectivă. Totuși, asta nu înseamnă că nu putem ca, analizând detaliul, să ne formăm o opinie și asupra întregului.

Iar ce văd, punând sub lupă presa locală, mă sperie și mă întristează. Presa este, într-adevăr , un câine, dar – cu unele excepții - nu mai e de mult unul de pază ci, de la caz la caz, de luptă, genul care la comanda proprietarului sfâșie pe oricine, sau de agrement, la fel ca papagalii sau pisicile, gata să lingă mâna stăpânului care îl hrănește sau îl pedepsește, după cum crede acesta de cuviință.

Mă întristează cu atât mai mult cu cât văd oameni care lucrează de multă vreme și care o perioadă au făcut meseria asta cu onestitatea și pricepere. Pentru ca acum, îmi imaginez că din disperare, să renunțe la orice principiu și să facă sluj în fața unor personaje sinistru de mediocre, închinându-le acestora ode ce l-ar fi făcut și pe Ceaușescu să roșească, și mușcându–i, în schimb, până la os pe adversarii acestora.

Tragedia e cu atât mai mare cu cât nici nu-i pot condamna. Eu insumi, aflat în situația lor, oare cum aș fi reacționat? E o întrebare căreia mi-ar plăcea să pot spune sincer că îi știu răspunsul. Habar n-ai, însă, până când nu te afli in aceasta postură, cine va câștiga? Conștiința sau foamea?

M-ar bucura să cred că prima, dar, după cum a demonstrat-o Pavlov, când vine vorba de câini, instinctele au alte priorități. Și uite așa, câinele de pază al democrației ajunge, bătrân și fără dinți, să saliveze la simpla arătare a osului, omițând – conștient sau nu – că va veni și ziua când, incapabil să îi mai servească, va fi eutanasiat. Iar asta, fără nicio strângere de inimă, din simplul motiv că, pe genul ăsta de stăpâni, eu nu-i văd posedând așa ceva!