claudius dociu

În anii 50, bunicii noștri sperau să apară americanii ca să îi scape de ruși si de cozile lor de topor.  Evident, au așteptat până  le-a înțepenit gâtul și americanii tot n-au venit!

În ‘56, când s-a declanșat revoluția maghiară, au sperat că se va întâmpla și la noi ceva. S-a întâmplat, dar nu ce sperau ei. În schimb, toți cei care prezentau  vreun pericol cât de mic pentru regim au fost trimiși, așa, preventiv, la închisoare.

Când, în 1968, Ceaușescu a refuzat să li se alăture țărilor membre  ale Pactului de la Varșovia care au invadat Cehoslovacia,  părinții noștri au sperat  că „Primăvara de la Praga” se va face simțită și la noi. N-a ținut mult, din cauză că lui Ceaușescu i-a plăcut mai mult în Coreea, de unde doar trei ani mai târziu a venit cu  o mulțime de idei fixe și proaste.

În ‘89, când Ceaușescu a decolat de pe C.C. și la televizor s-a anunțat că „Dictatorul a fugit!’,  noi, părinții și bunicii noștri  - care au mai prins acest moment – ne-am bucurat împreună că s-a sfârșit coșmarul și am sperat că vom începe cu toții o viață nou, mai bună.

Au venit, în schimb, feseniștii în mai, minerii în iunie, iar apoi, într-un ritm amețitor căruia niciun om normal nu i-ar putea face față, Iliescu și Năstase, Caritas și FNI, Vântu și Ghiță, Bancorex și Banca Internațională a Religiilor, Gâdea și Badea, Voiculescu și Nicolae etc. etc.

Ne-am mai făcut niște iluzii prin ‘96, când a venit Constantinescu, (ulterior „scârbit și învins de sistem”) , în 2014, când  a ieșit președinte Johannis și  încă o dată la sfârșitul anului trecut, când Ponta și-a făcut bagajele și a părăsit Palatul Victoria.

N-au trecut decât câteva luni, dar e evident că, dacă s-a bucurat cineva, acum probabil își dă singur palme în fața oglinzii văzând ce s-a ales de speranțele sale:

Piedone candidează fără jenă, după ce anunțase că a înțeles mesajul străzii și se retrage pentru totdeauna din politică. Dragnea,  condamnat definitiv,  nu se dă din scaun, de dragul stabilității partidului și tărișoarei.  Mai aproape de noi, la Ploiești, consilierii care au votat cu toate mâinile decizii în urma cărora orașul s-a transformat într-un nou Caracal vor și ei câte un nou mandat. Avem chiar și un fost vice, condamnat și el, care vrea să candideze la Primărie. Unde te întorci, dai de câte o figură sinistră care îți zâmbește de pe un panou mare cât Casa Albă sau cât nesimțirea celor care candidează.  Ori cât inerția noastră, a celor care le tolerăm  zâmbetele  tâmpe, sloganurile stupide și ipocrizia nemărginită, așteptând cuminți, ca bunicii, să vină americanii să ne scape de ei.  Din păcate, americanii, care au ajuns în fine aici, sunt puțin ocupați,  așa că, în loc să sperăm încă o dată să vină din cer soluțiile salvatoare, am face bine să le căutam singuri și, dacă vrem  un viitor mai bun, să ne ocupăm noi înșine de prezent, smulgând din rădăcină buruienile din salata politicii autohtone, înainte ca ele să otrăvească și ultimele noastre speranțe!