zamfira6

La jumătatea distanţei dintre Ploieşti şi Vălenii de Munte , la capătul satului Zamfira este aşezată Mănăstirea Zamfira cu hramurile: "Înălţarea Domnului" şi " Sfântul Ierarh Nifon".

Numele mănăstirii se trage de la numele jupăniţii Zamfira, care a donat moşia sa bisericii pe care a început s-o construiască pe la 1715-1720.

Ea a rămas văduva de tânără, pentru că soţul său Manuil Apostol, omul de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, a fost prins de turci în 1714 şi decapitat. Atunci a început construirea bisericii din cimitir, cu hramul " Sfânta Treime", terminată de nora să Smaranda, fica lui Ion Aga Bălăceanu şi pictată în fresca în stil naiv. Din această pictură se mai păstrează până astăzi numai catapeteasma (nerestaurată) care este în zid. Datorită faptului că nu era preot în sat , cu vremea biserica s-a dărăpănat şi nu se mai putea slujii în ea.

În anul 1850 a fost instalat mitropolitul Nifon, care cercetându-şi eparhia şi găsind această biserică atât de distrusă a găsit de cuviinţă să zidească altă biserică mai încăpătoare. Împrejur a zidit chilii unde a adus 36 de maici şi surori de la schitul Roşioară de lângă Filipeşti de Pădure. Construcţia bisericii a început în 1855; într-un an de zile a fost gata, iar pentru înfrumuseţarea interioară s-a încheiat contract de pictură cu tânărul Nicolae Grigorescu, care avea numai 18 ani şi a pictat acesta biserică în întregime. Pereţii în tehnica "fresco", iar catapeteasma lucrată în lemn de tei, în stil baroc la mănăstirea Căldărăşani, a pictat-o în ulei.

La 8 septembrie s-a sfinţit biserica, iar la icoana Maicii Domnului de pe catapeteasma, Nicolae Grigorescu şi-a lăsat semnătura.

A început un program de muncă şi rugăciune la care participau şi sătenii deoarece nu mai aveau altă biserică. Toată averea jupăniţii Zamfira a revenit mănăstirii, respectiv: moşia, conacul (ce dăinuie şi astăzi) şi o moară de apă aşezată pe iazul de lângă conac.

Datorită vieţii duhovniceşti pe care o duceau călugăriţele, a crescut numărul lor şi astfel pe la anul 1950 erau 150 de vieţuitoare. Atunci funcţiona un atelier cu patru secţii: covoare olteneşti, tricotaje, cusături artistice şi ţesături alese, din care se întreţineau toate vieţuitoarele. Moşia era împărţită în : teren arabil şi livadă, lucrate tot de maici. Erau grajduri cu vite şi cai, grădini de zarzavat. Au venit şi vremuri de prigoana datorită Decretului din 1958, când maicile au fost obligate să părăsească lăcaşul sfânt şi au pribegit în lumea largă sau pe la rude.

Biserica a rămas în stare de funcţionare pentru enoriaşi, preotul Mircea Ionescu locuind în sat. Această stare jalnică a durat numai 10 ani de zile, deoarece în 1968 o călugăriţă cu trageri de inimă, înstărită de Dumnezeu a luat în mâinile sale frâiele conducerii mănăstirii. Cu această ocazie s-a deschis şantier pentru restaurarea chiliilor şi au fost dotate cu apă curentă, curent electric şi gaze naturale. Însuşi preotul paroh Mircea Ionescu aflându-se în fruntea executării acestor lucrări, ajutat fiind de enoriaşii săi.

Una câte una au revenit maicile care mai erau în viaţă, astfel că în 1975 erau deja 35 de călugăriţe.
Cutremurul din 1977 a avariat grav biserică şi au început lucrările de consolidare în exterior în perioada 1977-1980; s-a tencuit şi zugrăvit. Avantajul mare a fost ca turla bisericii, deşi are o deschidere mare, este din lemn, căptuşit în exterior cu tabla.

În interior lucrările de conservare-restaurare au fost executate de pictorul Ion Chiriac, în perioada 1986-1989.
Mănăstirea are un muzeu care adăposteşte câteva obiecte de cult vechi, unele donate de cititorul mănăstirii, Nifon, altele procurate pe parcurs cum ar fi: icoane vechi, vase de cult, broderii, covoare, cruci din metal.
Cutremurul din 1986 a avariat clădirea stareţei, construcţie din 1935; aceasta a fost consolidată între anii 1987-1988.
În prezent mănăstirea are un personal format din 45 de vieţuitoare, majoritatea în vârstă, stareţa fiind monahia Josifina Raduinea.

Mănăstirea deţine o suprafaţă de teren de 11,474 ha pe raza comunei Lipăneşti, deşi moşia jupaniţei Zamfira a fost cu mult mai mare. Vieţuitoarele mănăstirii nădăjduiesc să recupereze tot terenul ce le-a aparţinut la 1715 prin donaţie, pentru a-l cultiva prin munca proprie cu diverse culturi pentru consumul intern.
Conacul jupăniţei Zamfira aşezat pe terenul mănăstirii a fost restaurant de câteva ori, dar nu adus la adevărata lui valoare din cauza slabelor posibilităţi financiare de care dispun vieţuitoarele acestui sfânt lăcaş.
Incinta mănăstirii este cu adevărat paradis, înzestrat cu cele mai variate flori care încântă privirea oricui şi-i da răgaz de reculegere.

În partea dreaptă a bisericii se afla mormântul profesorului de muzică bisericească Ştefanache Popescu. În curtea mănăstirii se afla şi o fântână-aghiasmatar.

Clopotniţa adăposteşte trei clopote ce cheamă neîncetat la rugăciune.

Cine doreşte să se reculeagă sau să-şi descarce sufltul împovorat, curtea Sfintei mănăstiri Zamfira este deschisă pentru toată suflarea.