iordanescu

Lui Alibec îi doresc toată sănătatea din lume, dar dacă e să căutăm o imagine (nu neapărăt un vinovat) pentru prestația lamentabilă a echipei de fotbal a României la Campionatul European, atunci indolența de care a dat el dovadă pe teren e imaginea căutată. Gafele lui Tătărușanu (îndeosebi cea din meciul de aseară, cu Albania) sunt și ele memorabile, dar asemenea greșeli i se pot întâmpla oricui – e nasol când se întâmplă portarului, că în majoritatea cazurile e gol -, dar nu poți să dai vina pe portar la finalul unui turneu în care nu ai reușit să înscrii, în trei meciuri, nici măcar un gol din acțiune!

Zău de înțeleg ce au văzut unii sau alții la Alibec, dar și prin hârtoapele Diviziei C, pe unde mai ajungeam acum două decenii, la începuturile carierei jurnalistice, să scriu câte o cronicuță de pe la Minerul Sărmășag, Satulung ori Ocna Mureș, vedeam atacanți mai determinați și mai hotărâți să impresioneze cei o sută sau chiar mai puțini spectatori care spărgeau semințe de bostan și floarea soarelui pe margine.

Mi-e greu să înțeleg cum după ce ai irosit pe mâna lui Alibec egalul cu Franța (revedeți cine pierde mingea și, mai ales, cum pierde mingea, în faza din care se naște golul decesiv al francezilor), ai continuat să mizezi pe el în jocurile următoare. Că e nu era vorba de o greșeală, ci de atitudine, că același mod de a trata fazele (mereu cu spatele la poartă, și mereu parcă în reluare) a avut pe tot parcursul turneului. Nu e deloc întâmplător că și în jocul deciziv, faza golului Albaniei e precedată de una în care Alibec (din nou cu spatele la doar câțiva metri de poarta adversă) nu obține nimic, nici măcar o lovitură de la colțul terenului...

Nu, nu întreaga echipă a României a dat dovadă de aceeași apatie. La polul opus a fost Florin Andone, cel care, cât a fost păstrat în teren a ținut cu cel puțin zece metri liniile franceze mai departe de poarta noastră doar prin determinare și tot din determinarea lui s-a născut ultima șansă a României, bara din meciul cu Albania. Poate că o fi Alibec (Stanciu, Stancu ori Adi Popa) mai ”valoros” decât Florin Andone, dar la campionatul european am fi avut nevoie de cel puțin încă vreo trei-patru jucători la fel de determinați ca atacantul Cordobei. Culmea că i-am și avut, dar mai mult au stat pe bancă! Unul a fost Torje, iar celălalt Sânmărtean. Celui din urmă nu i-au ieșit foarte multe în puținele minute cu Albania, dar intrarea lui a împins metri buni mai în spate defensiva albaneză, a creat spații și nu e greu de înțeles de ce: că mereu venea în căutarea mingii, să primască pasa, cu totul diferit de ”vedeta” Stanciu care mai mult s-a ascuns în spatele jucătorilor albanezi, așteptând fie să-i servească cineva (cine?!) o minge perfectă, fie derogându-se de vreo responsabilitate.

Și așa ajungem la General și la totala lui lipsă de inspirație în Franța. O lipsă de inspirație care n-ar trebui însă să ne mire. Lui Anghel Iordănescu i s-a făcut cadou acest turneu final, fiind adus la echipa națională într-un moment în care calificarea era rezolvată în mare parte, dar pentru care ”a reușit” să ne facă să tremurăm la ultimele meciuri. În 9 partide oficiale din ultimul mandat Iordănescu, în 2015 și 2016, România reușit să înscrie doar de 7 ori, 4 dintre goluri fiind în poarta Insulelor Feroe și două din penalty. Așadar, dacă nu luăm în considerare cele două meciuri cu Insulele Feroe, România a înscris doar un gol din acțiune în 7 (șapte) jocuri oficiale, și acela, în prelungirile meciului cu Finlanda, de pe propriul teren, tot în urma insistenței lui Florin Andone, unul dintre puținii jucători (maxim încă vreo doi-trei) despre care se poate spune că, în ultimii ani, ”au murit pe teren” atunci când au îmbrăcat tricoul Naționalei. Ineficacitatea asta a ultimei perioade Iordănescu nu are legătură cu cine știe ce presupusă ”lipsă de valoare”. Că nici Grecia, nici Ungaria, nici Irlanda de Nord, nici Finlanda, pentru a nu mai vorbi de Albania nu au cine știe ce valoare peste România. Iar Elveția e departe de a fi o super-putere, la fel cum și Franța e departe, mult departe de perioada ei de aur când spulbera Brazilia într-o finală de Campionat Mondial. De fapt, într-o perioadă în care valoarea naționalelor europene a tins să se egalizeze (vezi absența Olandei de la turneul final, dar și rezultatele unor naționale care până mai ieri nu existau pe harta fotbalului), România s-a prăbușit în mandatul lui Iordănescu. Prezența la un turneu final european cu 24 de echipe nu trebuie să ne amăgească (chiar dacă pe moment s-a întâmplat asta): nu am crescut noi, ci pur și simplu s-a mărit numărul de echipe participante. În realitate, în ultimul mandat Iordănescu, naționala de fotbal a României a punctat niște ”recorduri” deloc de invidiat:

a terminat calificările pe locul 2 într-o grupă câștigată (în premieră) de o echipă aflată în a 5-a urnă valorică la tragerea la sorți, Irlanda de Nord; și asta după ce, în momentul în care Iordănescu a preluat naționala, România conducea grupa în mod autoritar (spre comparație, România câștiga grupa de calificare pentru CE din 1984, tot din Franța, pornind din a 4-a urnă valorică, și având parte de adversari ca Italia – campioană mondială en-titre în acel moment, Cehoslovacia – campioană europeană în 76 și ocupantă a poziției a 3-a la ediția din 1980, Suedia și Cipru; nota bene, atunci România s-a calificat între primele 8, nu între primele 24 de echipe ale continentului);
a înscris doar 5 goluri în 6 meciuri oficiale în 2015, dintre care 4 în meciurile cu Insulele Feroe și al cincilea în prelungirile meciului cu Finlanda;
la turneul final n-a încris niciun gol din acțiune în 3 meciuri și a pierdut pentru prima dată în fața Albaniei, după 68 (!) de ani;
a intrat în istoria... Albaniei, care marcat primul gol și a obținut prima victorie la un turneu final european de fotbal în meciul cu România.
Citește articolul integral pe romaniacurata.ro