batrana confesiuni razboi

Într-o localitate prahoveană, undeva pe Valea Slănicului am găsit în fața unei porți de lemn afectate de trecerea necruțătoare a timpului, o bătrână de aproape un veac care își privea neputincioasă stră-strănepoții în timp ce se jucau în mijlocul drumului. M-am apropiat de ea și am intrat în vorbă cu bătrâna pe chipul căreia se citeau în riduri cei 97 de ani de existență. Din vorbă în vorbă a ajuns să-mi povestească cum era viața prahovenilor pe timpul războiului.

Tanti Ioana povestește că primul raid al rușilor, la începutul anilor '40, pe vremea când avea în jur de 20 de ani, a surprins-o în mijlocul micii gospodăriei recent amenajate, imediat după nuntă. Deja avea doi copii de câțiva ani. Se auzeau dinspre pădure și de la albia pârâului prahovean împușcături și explozii. A fost atât de îngrozită încât trei zile nu a cutezat să iasă din casă. Despre venirea războiului, știa, pentru că soțul și fratele ei erau demult plecați pe front. Despre acesta din urmă nu a auzit vești decât la trei ani de la plecare. A fost prizonier de război în Odessa, dar a reușit să scape după lungi chinuri. Dacă tortura din lagăre a îndurat-o, apa la plămâni pe care a căpătat-o acolo nu a putut-o învinge, în ciuda faptului că s-a întors acasă. Faptul că a lăsat în urmă o gospodărie, soție și trei copii, iar la întoarcere nu a mai găsit decât rămășițe din ceea ce odinioară reprezenta întreaga viață pentru el, l-a răpus în mai puțin de două luni.   

Pentru tanti Ioana au urmat luni de coșmar. Zile întregi a stat cu copiii și alți vecini ascunși în pădure. Povestește că rușii veneau și furau tot pe apucau, de la animale, până la băutură și mâncare. Săracilor oameni, victime fără vină ale celei mai mari deflagrații mondiale, nu le rămânea nimic în urmă. „Vara ascundeam pepenii în fân și îi mâncam atunci când se linișteau apele. Mâncam cât puteam, apoi alergam că să ne facem poftă de mâncare din nou. Cine știe când mai aveam ocazia să mâncăm. Femeile tinere erau abuzate de soldații necruțători și nu se puteau împotrivi pentru că le omorau copiii”, povestește bătrâna mai mult printre lacrimi.

În localitățile rurale din Prahova se ascundeau și cei din orașe. Veneau oameni din Ploiești, speriați de bombardamentele de la Brazi și Valea Călugărească. Aici toți se ajutau între ei, nu se ținea seama că sunt străini unul față de altul. Atunci când se auzeau avioanele miliatare, se crea o panică totală. Fiecare se ascundea pe unde putea, fără să țină seama de ce lăsa în urmă. Oamenii construiseră adevătare buncăre ce le serveau drept refugiu atunci când batalioanele tranzitau localitatea pentru a ajunge la Câmpina.

„Țin minte că în singura zi în care părea că lucrurile s-au mai calmat, dintr-un avion au început să se arunce grenade. Nu am avut unde să mai fugim. Ne-am ascuns pe unde am putut, nu știu cum am reușit să iau copiii după mine și să scăpăm întregi. Când am ieșit din ascunzătoare am găsit adevărate cratere în fostele noastre gospodării. Vecinii se înjumătățiseră, nu mulți au reușit să scape întregi. E o imagine pe care o am în cap de aproape opt decenii și cu ea voi muri”, se confesează bătrâna.

Acum, femeia ce a trecut cu bine de cel mai cumplit război, își așteaptă neputincioasă sfârșitul. Mare diferență față de acea perioadă nu este, și acum se așteaptă să moară din clipă în clipă. Copiii ei au nepoți și nepoții copii. Chipul părinților ei nu și-l amintește. Ambii au murit în timpul conflictului din anii '40.