insarcinata

Am fi tentați să credem că trăim într-o societate civilizată în care se promovează și promovăm respectul și alte câteva valori, să spunem așa, fundamentale. Greșit. Foarte greșit. Am devenit din ce în ce mai porniți unul în contra celuilalt de parcă n-am fi toți o apă și un pământ.

Zilele trecute mi s-a întâmplat să fiu nevoită să iau mijlocul de transport în comun până în centrul orașului. Ca femeie însărcinată te aștepți să ai prioritate atât la urcare, cât și la coborâre și să îți fie cedat locul în cazul în care toate banchetele sunt ocupate. Ce de iluzii !

Vine, deci, troleibuzul și toată lumea se înghesuie avidă pentru locurile neocupate de parcă se dădeau covrigi calzi pe gratis. Îmi fac cruce și curaj și, după ce se împânzește autobuzul de atâția oameni, mă urc și eu- cu o mână protejându-mi copiii, cealaltă ținându-mă de bară.

Parcă ziceai că mă urcasem într-o navă spațială pilnă cu marțieni, nu alta. Lumea se uita la mine ca și cum și-ar fi spus „Ce caută și asta aici ?” fără vreun gest de genul „Vă ofer locul fiind în situația asta.” Slavă Domnului, burtica avea contur și nu trebuia să îmi pun vreo pancartă pe mine scriind „Femeie însărcinată. Cedați locul !” Dar ce contează starea ta de rău, picioarele tale umflate, sarcina ta, etc. ? Omul se gândește așa de mult la sine încât neuronii i se încing și sinapsele își fac degeaba treaba. Uită omul de cel din jur, că doar e robot al societății.

Încă mai rabd stând în picioare și îmi spun: „Trei stații, vreo 15 minute, oi mai rezista”. Stiți, de fapt, nu cred că asta mă deranja atât de tare, cât mă deranja holbatul excesiv asupra-mi, scanarea aia absolut nefirească și nejustificată a celor din jur.
La un moment dat, îmi scot telefonul și îmi sun soțul. Cu voce destul de ridicată îi spun: „Sunt în troleibuz și, da, ce crezi? Stăm în picioare pentru că nu mai există respect, bun-simț, 7 ani de acasă, nimic. Obrazul unora este mai gros ca un portofel doldura de bani.” Continuându-mi conversația, observ cum privirile ațintite asupra mea se dispersează și, brusc, nici că le pasă de ce spun și încotro bat apropo-ul.

Nu-i nimic. Încă puțin și cobor, iar calvarul de a sta înghesuită în picioare, însărcinată în 8 luni se termină curând. Pe ultima sută de metri mă întreb iar: „Atât de rău am ajuns? Atâta egoism și lipsă de respect pentru ce, pentru un amărât de loc ? ”
Acela a fost momentul în care am realizat ca din multele lucruri care în alte țări sunt puse la punct, iar la noi, vorba aceea- după noi, potopul, ne lipsește ceva esențial- umanitatea, respectul. De acum, să nu ne mai mirăm că lustruim podeaua Europei pe care alții calcă dându-ne clasă.