tren

Corectitudinea ne învață cum să accedem către egalitate, cum să vrem să fim tratați cinstit în societate prin puterea propriului exemplu. Totuși, niciodată nu trebuie să ne așteptăm ca toată lumea să fie corectă doar pentru că noi suntem așa. E ca și cum am spune că un leu nu ne va mânca doar pentru că noi nu l-am mâncat.

Întâmplarea următoare m-a determinat să cred că într-adevăr viața nu e corectă și că ar fi bine să mă obișnuiesc cu asta, că odată cu intrarea în prăpastia nesimțirii și a nepăsării e greu, ba chiar aproape imposibil, să te ridici și preferi să stai acolo așteptând persoana care să te scoată la suprafață.
Fac zilnic naveta Ploiești-București și pot spune că am ajuns să cunosc aproape fiecare tren-de la ora plecării, la curățenia „lună” din ele și până la ora sosirii, însă ceea ce mi s-a dat să trăiesc într-una dintre deplasări iarna trecută întrece nu doar limita bunului-simț, a respectului față de călători, că doar sunt cei care plătesc biletele și le asigură altora bunăstarea, ci și a corectitudinii.
Mă îndrept către gara din Vest fiind și cea mai apropiată de mine și având trenul la o oră rezonabilă. Îmi procur biletul, aștept trenul, vine, mă urc și îmi caut un loc pe care să mă așez. Mizeria este cruntă, că doar trăim în România și e greu având coșul la-ndemână să ne punem acolo resturile. Să nu mai spun de mirosurile diversificate ce se împrăștiau de la un capăt la celălalt al vagonului mai ceva ca o pubelă de gunoi. Mă obișnuisem de ceva timp cu ele fiind cel mai rentabil mod de a ajunge la București, locul unde studiam.
Mă așez, în sfârșit, îmi pun geanta lângă mine și aștept ca trenul să pornească. În cinci minute acest lucru se și întâmplă. Trecem cu brio de prima stație și hop!, ce să vezi? Trenul se oprește brusc de zici că s-ar fi rupt în două și nu dă semne de plecare din loc. Mă uit în stânga și-n dreapta și văd cum restul lumii face același lucru , după care se ridică și se duce buluc către ușă. După calculele mele am parcurs cel mult 10 kilometri, deci n-avea cum să obosească trenul atât de tare încât să-și ia repaus fără a ne anunța și pe noi. Când acolo, fix asta s-a întâmplat!
Cu o aroganță de tipul „V-am făcut-o, fraierilor!” vine vestitul controlor și ne zice: „Trenul va staționa aici trei ore, că se fac lucrări!”. Am văzut negru în fața ochilor. Trei ore? În frig, fără pic de ăldură, fără vreo alternativă de a ajunge mai devreme sau de a te întoarce?
Intru în panică și îmi sun colegele spunândule că asta e, n-am ce face, am rămas captivă în tren, dar că fac tot posibilul să ajung cel puțin la ultimul curs. Controlorul, în tot acest timp, se plimba ca pe bulevard, din vagon în vagon fără a ne spune dacă se pot găsi alternative, dacă face efectiv cineva ceva în afară de a-și bate joc de noi toți cei din tren sau suntem la mâna lor. Vorba aceea-și pupați, și scuipați și cu banii luați.
Cumva minunata întârziere de trei ore trece fără măcar un „Ne cerem scuze!” dacă nu cu un pahar de ceai cald. Norocul meu a fost că aveam ceva materiale de studiu la mine și mi-am omorât timpul și nervii cu astea, căci de ascultam muzică pe telefon și-mi consumam bateria, adio prize și curent. Ele existau, doar că erau acolo puse numai de formă.
În fine, ajung în gara din București cu o falcă-n cer și una în pământ, pierzând până și ultimul curs și după ce îmi cumpăr ceva cald de mâncare și băut, mă duc la casa de bilete și întreb sătulă de tot și de toate: „Doamnă dragă și trenul acesta are întârziere?” „Nu știm să vă spunem, dar cât a avut întârziere cel cu care ați venit?” „Trei ore și, credeți-mă, n-aș vrea să mai repet experiența asta prea curând”. Se uită la mine mimând mila și un „Îmi pare rău să aud asta”. Iau biletul și plec, dar nu înainte de a mă ruga ca măcar de data asta să ajung la timp acasă.
Mă urc în trenul către Ploiești. Îmi spun doar atât:” O zi pierdută din cauza lipsei de respect, comunicare și corectitudine”.