Vara asta este despre tine - AFI Palace Ploiesti

elevi

Cu Miriam Naiden şi Cristian Andrei m-am întâlnit la Şcoala Ploieştiori, comuna Blejoi, la câteva zile după examenele de capacitate. Uşor emoţionaţi (nu ştiau tema discuţiei pe care urma să o avem), îmbrăcaţi aproape sobru (ca de şcoală, chiar dacă fără uniformă!), au intrat în clasă și s-au aşezat în bănci, ca şi cum urmau să înceapă cursurile...

 



Impresia părea să devină certitudine, când în sală a intrat doamna Costelia Oniţiu, aducând veşti bune... Miriam a primit “Bursa Rădăcini”, un program al fundaţiei cu acelaşi nume dedicat copiilor din mediul rural, prin care se asigură burse şi, mai apoi, posibilităţi de angajare, în instituţii din ţară şi străinătate. De aceste burse, în Prahova, beneficiază doar 10 copii. Miriam este din această toamnă unul dintre ei. Felicitări!

Citește și Ei sunt gemenii din Ploiești care au intrat cu 10 la Automatică

Profesoara lor de matematică a continuat seria veştilor bune cu rezultatele celor doi la capacitate...

Este mândră de ei, deşi crede că “dacă emoţiile nu i-ar fi copleşit, puteau lua chiar zece la mate!”.

Miriam Naiden a obţinut 9,25 la matematică şi 9,70 la limba română, iar Cristian Andrei 9,30 la 2matematică şi 9,20 la română. Am afl at din discuţii şi mediile cu care au încheiat cursurile gimnaziale:

Miriam e şefa promoţiei cu 9,95, iar Cristian a absolvit cu 9,75. De aici, dialogul a curs fi resc, chiar dacă timid la început, conturând imaginea a doi copii educaţi, cuminţi, cu proiecte de viitor care acoperă nu doar următorii 4 ani...

MIRIAM povesteşte încet “istoria” claselor de gimnaziu: “În clasele primare eram printre primii, dar într-a cincea totul mi s-a părut mai greu la şcoală. Erau mulţi profesori, orele păreau mai lungi, materiile mai complicate, era obositor. A 
fost clasa în care am obţinut cea mai mică medie a mea: opt la istorie. Ştiţi, nu am memoria cifrelor, îmi era greu să reţin atâtea date şi locuri, deşi acasă mă străduiam să învăţ la fiecare lecţie, şi eram ajutată de mama. Învăţatul constant a 
dat roade, cred... Mă ofticam când nu reuşeam să iau zece, sau mi se părea că cineva a fost mai pregătit la vreo oră. Apoi, a devenit plăcere. Îmi place să stau să învăţ, îmi place când profesorii mă apreciază, mă bucură când părinţii mei sunt mândri de rezultatele obţinute. Mi-am dorit cred mereu să fi u o elevă silitoare, să ajung cineva...”

Recunoaşte deschis că încă nu ştie ce meserie ar duce-o mai repede spre statutul de “cineva”. Ştie însă ce ar veni “la pachet” cu acesta: “Să-mi placă ce fac (de aceea deocamdată oscilează, neştiind către ce domeniu să se îndrepte), să am un viitor asigurat, să mă mulţumească viaţa mea... Şi... aş vrea un echilibru între profesie şi viaţa de acasă...”

La vârsta ei, cei mai mulţi copii sunt preocupaţi încă de jocuri, prieteni, timp liber. Fireşte şi Miriam are prieteni - “trebuie să-i cunosc foarte bine şi să avem preocupări comune” - cu care iese în timpul liber, dar recunoaşte deschis că “îmi place uneori să stau singură, să citesc”... Iar apoi, pare că se scuză: “Aşa sunt eu!...” Uneori, îşi ocupă timpul cu fraţii mai mici sau ajutând-o pe mama să facă vreo plăcintă. Despre farduri, rochiţe, shopping, Miriam crede că “nu sunt prea importante 
şi nu-ţi asigură vreun atu în plus, chiar dacă unii cred că e important ce firmă ai pe haine...,iar shopping-ul mi se pare obositor...”

Sunt gânduri ma ture, peste cei 14 ani ai ei, spuse cu modestie, de o copilă frumoasă aflată la început de drum. Deocamdată şi-a câştigat locul într-un liceu de renume unde sigur se va strădui să-şi păstreze “standardul”, 
iar de oportunităţile pe care deja le are  sigur va profita pentru a ajunge unde îşi doreşte.

CRISTIAN ANDREI este singur la părinţi, dar are mulţi prieteni printre colegii săi. Abia aşteaptă începutul noului an şcolar, care “va fi plin de provocări şi noutate”. Spune că a căutat informaţii despre liceul pe care să-l urmeze şi cu părinţii, şi cu 
profesorii: “Îmi place matematica, dar m-am decis spre Caragiale după discuţiile de acasă şi cele cu doamna Oniţiu şi domnul diriginte Vasilescu.

Cred că e important liceul pentru că aceştiani mă formează şi mă ajută să ajung unde vreau.” Aşadar, şi Cristian ştie ce vrea! “Îmi doresc să fiu psiholog sau psihiatru. Mi se pare un domeniu fascinant, este ca un roman poliţist în care 
încă nu ştii sfârşitul... Aş putea să ajut oamenii să fi e fericiţi sau să-şi rezolve anumite probleme, să iasă din situaţii grele pe care le întâmpină în viaţă. Îmi place să cred că pot ajuta lumea să fie mai frumoasă...!”

 

Despre rezultatele lui de până acum crede că “îmi arată măsura eforturilor mele. Deşi... eu nu am dat tot ce puteam, nu pot să spun că am tocit, că m-am străduit. Prindeam mult din clasă şi întrebam, încercam să găsesc mai multe informaţii decât cele de la ore... V-am spus, îmi place matematica pentru că este o materie exactă şi nu lasă loc de 
interpretări. E adevărat, româna îţi dezvoltă imaginaţia şi vocabularul, dar preferata mea e tot matematica! Şi pentru 
mine, contează mult şi profesorul: să ştie să explice, să socializeze, să simt să îi pasă de mine, să mă ajute”...

Ajutorul l-a primit şi acasă: “Mama m-a ajutat mult la compuneri, încerca să mă înveţe să îmi exprim ideile într-un mod plăcut şi corect, iar tata m-a ajutat mult la proiecte. Dar ai mei nu s-au băgat în alegerile mele, nu m-au stresat, mi-au 
arătat că au încredere în mine”.

Atuurile acestor copii frumoşi sunt inteligenţa şi perseverenţa. Le lipseşte poate curajul şi încă sunt timizi, dar dovedesc calităţi ale unor suflete frumoase.

Felicitări lor, părinţilor şi profesorilor!
sursa: Info Blejoi