analize

Se spune că încrederea se câștigă cu timpul și că din moment ce este câștigată sunt puține lucrurile care să o șteargă de pe fața pământului. Să avem grijă să ne încredem în cine trebuie, și aici mă refer atât la oameni, cât și la instituții, nu ne spune nimeni că doar vorba aceea- noi o facem, noi o tragem.

Întâmplarea de acum ceva timp m-a făcut să-mi dau seama că încrederea este la fel de prețioasă ca respectul și că deși mulți le cer pe ambele, nu tot atâția le merită. Mă îndrept către un centru medical pentru a întreba cât costă analizele necesare sarcinii. Zis și făcut. Ajung acolo, mi se comunică prețul (evident, mi se părea puțin cam piperat, însă nimic nu se compară cu sănătatea ta și a copiilor tăi) și stabilesc ca mâine să merg să rezolv și această problemă.

Ora 8 dimineața. Mă trezesc și iute de tot mă pregătesc pentru recoltarea analizelor. Mă sui în troleibuz, cobor, ajung în zona centrală, intru în centrul medical respectiv. Cu o amabilitate și un zâmbet fals de tipul păpușii de porțelan sunt invitată să mă așez… nu, nu jos, ci la rând. În fața mea, oamenii își pierd răbdarea susținând sus și tare că deja stau în fața ușii pentru mai bine de o oră și nimeni nu i-a băgat în seamă. Eram precum coloanele de mașini din Capitală-bară la bară, dând claxoane și adresând injurii de la A la Z deoarece răbdarea scădea, iar foamea creștea semnificativ.

Citește și Ploiești: cum am fost tratată ca femeie însărcinată în troleibuz

Ajunsesem să mă întreb cine oare m-a pus să vin fix aici, fix la ora asta, fix în gălăgia asta infernală în care fiecare își cerea practic drepturile. Mă liniștesc și rămân la aceeași minunat rând, sperând că se va pogorî din Ceruri un miracol și voi mai înainta puțin.

Asistentele își dau cumva seama care este menirea lor pe lumea asta, la locul de muncă și încep să cheme câte un pacient în cabinet. Acesta este unul dintre momentele în care te bucuri mai ceva ca un copil mic primind o bucățică de ciocolată. Nu priveam decât acea ușa albă care din când în când se deschidea- se închidea.

În sfârșit vine și rândul meu. Mă așez pe scaunul de recoltare și mă las înțepată. La nici două secunde mi se zice: „Aouleu, dar nu găsesc nicio venă! Nu am cum să vă iau sânge.” Îi răspund doamnei ușor acid: „Există, există. Căutați-o mai bine.” Privește ea la o mână, se uită și la cealaltă și îmi spune: „Stați că vă iau de la asta!” Acul steril, totul bine și frumos. Începe procedura. Într-o clipită, îmi aud vorbe: „Vai, dar nu curge suficient sânge! Să încerc și de la cealaltă mână!” Procedura se repetă, însă cu o durere ceva mai profundă. Hopa! Se și umflă zona. Speriată, mă uit în ochii asistentei respective și o întreb ce se întâmplă. Îmi răspunde foarte sec și formal: „Am spart puțin vena. Stați liniștită că se va retrage umflătura! Să țineți apăsat!”

Plec de acolo cu un car de nervi, spunându-mi că personal mai incompetent ca acesta nu cred că există pe pământ. În drum spre casă mă gândesc doar la binele copiilor și mă rog în sinea mea ca rezultatele să iasă foarte bine.

Zilele trec și primesc telefonul pe care-l așteptam de mult. Sunt anunțată să vin să ridic plicul cu rezultatele analizelor. Știam în sinea mea că totul este bine și copiii sunt sănătoși. Așteptam doar confirmarea, însă cum viața nu-i 100% roz, nici confirmarea nu a fost așa.

Ajung în fugă la centrul medical, ridic entuziasmată plicul și încep a-l desface. Repet, eram sigură că totul este bine, căci n-avea cum să fie altfel. Însă nu a fost așa. Surpriză! Pe unul dintre buletinele medicale, unul dintre copiii mei figura cu risc crescut de Down, iar celălalt era complet sănătos.

În acel moment am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare și că deja nu mai pot merge, nu mai pot lega nici două cuvinte coerent. Eram distrusă și nu mai țineam cont de nimic. Nu îmi puteam controla lacrimile indiferent de machiajul care curgea sau de lumea care se holba la mine ca la o statuie.

Ajung în stație și mă urc în troleibuz. Mă așez pentru scurt timp pe banchetă. Nu mai vedeam nimic, nu mai auzeam nimic și nu îmi trebuia nimic altceva decât o justificare: „De ce e așa? De ce la ecograf totul a fost bine, iar acum nu mai e?”

Cu vocea tremurândă, îmi sun mama și îi spun doar atât: „E rău”. Erau singurele cuvintele pe care le puteam spune. Îndurerată, desfac iar plicul și citesc din nou rezultatele. Simțeam că ceva este greșit, dar nu știam ce sau din vina cui. Arunc o privire mai atentă asupra buletinului eronat și constat că brusc copilul meu crescuse cu lună înaintea celuilalt, deși sunt gemeni. A urmat o răbufnire profundă și un alt drum către centrul medical unde îmi efectuasem analizele. Telefoane cu „Ne pare rău” de la cel mai mic la cel mai mare în grad”, „A fost o greșeală”, „Uitați buletinul corect!” și mii de alte vorbe goale și inutile s-au perindat la urechile mele. Ce am făcut eu? Simplu. Am cerut despăgubiri, deși poate mai firesc pentru unii era să îi dau în judecată. Doar că nu mai aveam nicio putere pentru asta.

Cumva despăgubirea a venit, însă încrederea mea în acea instituție a rămas de atunci și până astăzi zero barat, mulțime vidă. Mi-am spus doar atât: „A crede fără să cercetezi este cea mai mare prostie pe care o poți face. Încrederea în cineva sau ceva trebuie păstrată și acordată cu mici rezerve. Așa, ca produsele cu eticheta <<Ediție limitată>> pe care mulți le vor și puțini ajung să le aibă sau și le pot permite.”