ploiestiul vechi

În 1858, Ploieștiul devine al doilea oraș din România, după Capitală, iluminat cu gaz. Invenția a dus la falimentul lumânărarilor din oraș, care prin prosperitate deveniseră oameni de vază ai orașului.

În 1856, frații Teodor și Marin Mehedințeanu construiau în apropierea barierei Râfov o „fabrică de gaz“, Ploieștiul devenind, astfel, primul oraș din lume cu rafinărie. Fabrica le-a adus, în același an, un contract de furnizare a gazului lampant pentru București și, doi ani mai târziu, pentru Ploiești.

Fascinanta invenție nu a însemnat, însă, că Ploieștiul a devenit brusc împânzit cu felinare cu lămpi cu gaz lampant. „Stăpânii“ luminii au fost câțiva ani de aici încolo tot fabricații de lumânări.

Mai devreme în timp, la 1825, documentele de epocă consemnează că în oraș trăiau 3.000 de suflete, în 600 de case. Iluminatul permanent pe timpul nopții, cu lumânări sau făclii, și-l permiteau doar bogătașii, iar în târg trăiau numeroși lumânărari, unii cu titluri boierești, dovadă că produsele aveau mare căutare. Un exemplu este unul din cei mai celebri negustori ai branșei, devenit și unul dintre cei mai de vază oameni ai orașului: Ilie Lumânăraru. Acesta și-a ridicat „hotel mare cu crâșmă“ pe strada George Coșbuc. Casa, în care a locuit o perioadă și I.L. Caragiale, a rezistat până în epoca modernă, în același loc din spatele pieței de legume, fiind cunoscută de ploieșteni drept „casa Ilie Lumânăraru“ (foto 2). Neîntreținută, aceasta s-a prăbușit în 2006.

Atmosfera din Ploieștiul în care la putere erau lumânările era una aproape apocaliptică: tone de lumânări ardeau permanent în biserici, în prăvălii, hoteluri, restaurante, în cârciumi și în birourile funcționarilor, provocând un fum de nedescris, care se răspândea în atmosferă. Din 1858 însă, anul în care Ploieștiul a fost luminat cu gaz lampant, epoca lumânării începe să pălească.

Pe la 1841, iluminatul public al orașului era asigurat de aproximativ 100 de felinare, cu una sau două lumânări, iar la 1852 existau aproape 300 de felinare. Majoritatea erau în centru, pe când periferiile erau în beznă. Introducerea felinarelor publice a fost lentă și după 1858, anul introducerii iluminatului pe gaz. Dovadă este faptul că, în 1859, potrivit monografiei Ploieștiului, când  Al.I. Cuza a venit în Ploiești, iluminatul stradal s-a asigurat tot cu felinare cu lumânări improvizate, făclii și ceaune cu seu. Acestea erau înșirate pe marginea drumului pe care a venit domnitorul, de la Bucov, pe strada Poștei până spre centru.

Abia în 1860, în Ploiești erau 75 de felinare cu gaz lampant și alte 300-400 cu lumânări. Peste un deceniu, însă, în oraș erau 652 de lămpi și felinare, iar în 1876, un număr de 850. Acestea luminau toată noaptea și erau păzite de Poliție.

Gazul lampant care a falimentat lumânărarii avea să fie detronat, la rândul său, de o nouă invenție, electricitatea. În 1886 a fost înființat, la nivel național, Inspectoratul pentru iluminat, actul revoluționar al trecerii de la lampa cu gaz la electrificare. Noua descoperire s-a aplicat, la rândul său, destul de greu la Ploiești. După ani de zile de dezbateri și probleme în construcția unei uzine electrice, la 1907 funcționau în Ploiești doar câteva lămpi electrice, de probă. Prin comparație, Castelul Peleș și Salina Slănic aveau curent electric de la 1883!

Și la 1945-1950, în Ploiești existau străzi întregi până la care nu ajunsese curentul electric.

Casa cu prăvălie Ilie Lumânăraru, sursa: wikipedia.org

casa lumanararu