În timp ce mulți tineri din aceeași generație își pregătesc bagajele de cunoștințe și seturile de rugăciuni, în așteptarea Bacalaureatului, Filip, viitor absolvent al Colegiului Național “Mihai Viteazul” din Ploiești, pune la punct ultimele planuri înainte de a porni pe drumul care îi va schimba întreaga viață. Peste câteva luni, olimpicul ploieștean pleacă la Oxford, pentru a se dedica total studierii unui domeniu care l-a cucerit și în care vrea să-și facă un renume. Filip lasă, însă, în urmă, prin exemplul său, un mesaj dur pentru noi toți: nu vrem, nu știm, nu suntem în stare să ne prețuim copiii, oricât de valoroși ar fi ei.

Acum 12 ani, Filip Mihai Ceacîreanu era un copil ca alți zeci de mii: emoționat, în prima zi de școală, de mână cu părinții care îl lăsau în clasă, în grija unei învățătoare, poate doar sperând că viitorul îi va aduce tot ce este mai bun. Dar un deceniu a făcut diferența, iar el este, acum, vârful de lance al unei generații întregi. Și nu doar în Ploiești, nici în județ. Nici măcar în țară, ci într-o lume întreagă. Pentru că se numără printre cei foarte puțini, opt din toate colțurile Pământului, pe care Oxford, una dintre universitățile de top la nivel mondial, i-a ales din o mie de aplicanți și, probabil, sute de mii de aspiranți, să-l pregătească într-un domeniu dificil: Matematică-Statistică.

Șansă, informație, determinare

A studia în străinătate a devenit o modă. Este ambiția în vogă a oricărui licean cu rezultate peste medie și probabil dorința multor părinți, care speră, omenește, la ce este mai bun pentru copilul lor. Dar dintr-o grămadă de vise, puține devin realitate. Cel al elevului ploieștean, în curând absolvent, este unul dintre ele. Cum a început povestea asta care, în curând, va continua la mii de kilometri de Ploiești? “Am luat totul pas cu pas”, spune Filip, atât de simplu, firesc și modest, de parcă l-am fi întrebat cum a ajuns la școală, de dimineață. Nu e de ajuns, copile, căci ceea ce ai făcut merită știut de cât mai mulți, pentru ca ei să îți urmeze exemplul și, dacă sunt destul de înțelepți, să învețe din el.

Și Filip a învățat de la alții, nu le-a știut pe toate de la bun început. A știut doar că își dorește să facă în viața lui ceva măreț, iar toată strădania trecută, prezentă și viitoare să conteze. Așa că rezultatele la olimpiadele naționale de Matematică (șase, la care a obținut cinci medalii, inclusiv una de aur) și Informatică (două) la care a participat au sosit firesc, și nu i-au adus doar premii. “Am avut doi prieteni, mai mari ca mine, care participau și ei la aceleași olimpiade și concursuri. Unul dintre ei a fost primul de care am auzit că a intrat la Oxford, din cercurile cu care am intrat în contact. Eram cam la același nivel, așa că m-am gândit să încerc, am început să cred că am șanse. În plus, mi-a surâs ideea de a învăța în Marea Britanie. Am fost cu părinții acolo, pe la 14 ani, și mi-a plăcut civilizația, mi-a plăcut cultura lor”, își amintește Filip cum a pornit pe acest drum. Informațiile de care avea nevoie pentru a deveni chiar și simplu candidat nu erau, însă, la îndemână. A primit sprijinul unei societăți și a fost îndrumat să aplice prin platformă on-line dedicată. Spera, dar nu credea, poate, la acel moment, că el va ocupa unul dintre puținele locuri pe care Oxford le punea la dispoziție, pentru domeniul Matematică-Statistică, în care dorea să studieze. Așa că s-a înscris nu la una, ci la cinci universități. De la patru a primit deja răspuns, pe al cincilea îl așteaptă. Dar numai pentru ambiția personală, căci alegerea este făcută: va fi student la Oxford.

Admitere ca-n filme

Să ai în față un astfel de copil este o ocazie rară să afli, direct de la sursă, ce înseamnă admiterea la una dintre cele mai prestigioase universități din lume. Poate pentru unii detaliile vor fi imbold, după ce-i vor convinge că nu este o ambiție de neîndeplinit. Iar Filip ne-a răspuns relaxat la toate întrebările. Cum altfel, când a trecut prin niște emoții pe care mulți dintre noi nici nu și le pot închipui. Astăzi, au devenit o experiență despre care povestește firesc, desigur, căci până la urmă, stând de vorbă cu el, realizezi că îi era menit să o trăiască. “Aplicația a fost trimisă on-line, la toate cele cinci universități. Am avut nevoie doar de o recomandare de la cineva care mă cunoaște bine și îmi cunoaște potențialul, un profesor de exemplu, de un eseu și de un certificat lingvistic, pe care îl obținusem, cu calificativul cel mai bun. Din câte am înțeles, au fost în jur de 1.000 de candidați. La Oxford și Imperial trebuia să susțin și un examen, odată ce treceam de prima etapă a selecției. L-am dat la București, în engleză, și nici acum nu știu rezultatul. A fost trimis direct la Oxford, ca să-l aflu trebuie să fac o cerere acolo. Nu a fost un test greu, cu un grad mare de dificultate, dar au fost multe probleme de rezolvat într-un timp foarte scurt. Au vrut să pună presiune pe candidați, să vadă cum se descurcă în astfel de condiții. După examen, au mai rămas doar 200 de candidați, iar dintre ei, 30 au fost selectați pentru interviu”, povestește Filip.

El s-a numărat printre aceștia și așa ajuns pentru patru zile la Oxford, chiar în campusul celebrei universități, alături de candidați din toată lumea.

Contactul cu o altă lume

“Am avut emoții, firesc, dar părinții mei au avut emoții mult mai mari. Eu chiar m-am simțit bine acolo, m-am distrat. Aveam o sală pentru candidați unde ne întâlneam să jucăm șah, tenis de masă, unde schimbam impresii. Am făcut chiar un concurs de cultură generală între noi, am vorbit fiecare despre sistemul de învățământ din țara lui. Ne-am simțit bine și am descoperit multe lucruri. Tot acolo erau afișate programările la interviuri, iar niște studenți mai mari, probabil voluntari, ne îndrumau către colegiile unde urma să avem întâlnirile și ne explicau care este sistemul, pentru că mulți dintre noi nu eram familiarizați cu el”, își amintește Filip.

Interviul, în sine, era gândit să intimideze. Nici aici, tânărul ploieștean nu a fost pus în dificultate de subiectele în sine. Provocare era să îți ții firea în fața unor profesori, adevărate personalități, cu renume mondial, din domeniile la care erai testat, povestește acesta. “Avem în față un pix și o hârtie, iar cei doi profesori din comisie îmi dictau problemele pe care trebuia să le rezolv cu voce tare, explicând cum gândesc soluția. Nu erau foarte grele, dar atmosfera era apăsătoare, erau greu să nu te pierzi. Au fost momente în care știam clar ce am de făcut, știam rezolvarea, dar am simțit presiunea și a fost nevoie să îmi iau un răgaz scurt, să mă adun”, recunoaște Filip care, privind înapoi, spune însă că tot procesul, oricât de complicat ar părea, nu este imposibil de parcurs. El este, până la urmă, exemplul care confirmă acest lucru.
Citește articolul integral pe telegrama.ro