Lămuriri pe marginea unui editorial care a constipat un mormoloc

Una dintre ele era cea referitoare la lucrările de construcție a Stadionului Ilie Oană, licitație despre care scrisesem că are condiții foarte restrictive și că este aproape imposibil ca firme din România să poată îndeplini condițiile din caietul de sarcini. Cum Volosevici avusese ca punct de forță în campania electorală ideea construirii unui nou stadion chiar din primul an de mandat, eram foarte curios să văd care vor fi argumentele acestuia în fața suporterilor dezamăgiți, furioși chiar, că nu și-a onorat promisiunea. Eram, de asemenea, foarte interesat să-i văd “în acțiune” pe suporterii Petrolului. Acești oameni, în ultimii patru, cinci ani, mi-au câștigat realmente respectul prin devotamentul și pasiunea puse în atingerea unui scop pe care și l-au declarat public încă dinaintea celui de-al doilea mandat al lui Calotă (prin anul 2002, dacă îmi amintesc bine), și anume preluarea de către municipalitate a echipei de fotbal Petrolul și construirea unui stadion la standarde internaționale în Ploiești. Nu am fost, nu sunt şi nu cred că voi fi ceea ce se cheamă un “fan”, un “microbist” şi îmi recunosc limitele în domeniu.

Aşadar, am fost la respectiva întâlnire şi, din postura omului care nu are o miză, am putut observa destul de relaxat discuţiile. Am plecat de acolo cu trei observaţii care orice om normal le putea trage. În primul rând mi-a atras atenţie regia pusă în scenă de Dragoş Pătraru – venit la eveniment, ca o primadonă, printre ultimii sosiţi, cu câteva secunde înaintea începerii discuţiilor, cu un manual de licenţiere al stadioanelor din Europa (din câte am înţeles eu) pe care i l-a făcut cadou lui Volosevici încă din start; de Bogdan Stoica – cel care pe toată durata discuţiilor a încercat să fractureze discursul sau răspunsurile primarului şi ale specialiştilor aduşi de acesta pentru a le explica suporterilor care e treaba cu noua construcţie. Ca şi colegul său Pătraru, Stoica a avut şi el un element de recuzită – macheta unui stadion pe care i-a oferit-o lui Volosevici aproape de finalul discuţiilor cu explicaţie că a găsit-o la un copil care se juca în faţa intrării; şi de Mihai Dietrich, om cu afaceri în construcţii, direct interesat de afacerea pe care o reprezintă construirea unui stadion. În sală au fost, estimez eu, în jur de 50 de suporteri ai echipei care oricând pot contesta sau confirma această primă observaţie a mea.

A doua observaţie a fost aceea că, spre surpinderea mea, Andrei Volosevici a dat de înţeles că, spre deosebire de predecesorul său Emil Calotă, nu poate ignora grupul pe care îl reprezintă suporterii. Aşadar, am fost uimit de faptul că primarul şi-a asumat deschis întâzierea începerii construcţiei – eram sigur că n-o s-o facă şi o să dea vina pe cine ştie ce “factori externi”; că nu a avansat o dată a finalizării contrucţiei – din nou eram sigur că o să dea un termen fie doar pentru a-i calma pe suporterii destul de nervoşi şi că a garantat ferm – recunosc faptul că până atunci nu văzusem un politician care să facă o astfel de “greşeală” în faţa unor oameni – că va da verde la procedurile de licitaţie pentru construcţie într-un interval de timp foarte precis: săptămâna aceasta.

A treia, a fost constatarea că suporterii au o încredere oarbă în antrenorul Vivi Răchită şi că l-ar urma pe acesta până în pânzele albe, iar Răchită a girat propunerile lui Volosevici.

La sfârşitul săptămânii trecute îi povesteam unui prieten, fost jucător la juniorii Petrolului, om care n-a ratat un meci al echipei în ultimii treizeci de ani, despre parodia la care am fost martor. Foarte dezamăgit, acesta m-a întrebat de ce mă mir când afacerea e aproape bătută în cuie şi că stadionul Ilie Oană e “blestemat” să nu fie niciodată un stadion adevărat. A fost primul care mi-a povestit de un om de afaceri din Ploieşti care, sigur că va câştiga licitaţia pentru Ilie Oană, cumpărase în noiembrie sau decembrie anul trecut un stadion metalic second hand din Austria. Curios, am mai întrebat oameni care au tangenţe cu fotbalul dacă au auzit ceva despre afacerea asta şi am fost uimit să aflu că subiectul este unul chiar de banc printre afaceriştii ploieşteni şi oamenii care au legătură cu fotbalul din oraş. Singura mea problemă era aceea că în timp ce unul îmi dădea ca sigur numele unui patron, altul îmi oferea un altul. Cele mai des vehiculate erau acela al unui cetăţean care are un fel de monopol al afacerilor cu fier pentru construcţii în Prahova, om cu investiţii în sport, fost susţinător al candidatului Volosevici, client de publicitate al publicaţiei şi emisiunilor lui Dragoş Pătraru. Al doilea nume era cel dezvăluit astăzi de unicul Dragoş Pătraru în oroarea pe care a postat-o astăzi pe blogul său: Sebastian Ghiţă. Tocmai pentru că nu aveam o confirmare sigură, am optat să nu public numele celor doi în editorialul meu care l-a înfuriat atât de tare pe incredibilul Pătraru. Mi se pare incorect, imoral, indecent să legi o afacere dubioasă de numele unui om de afaceri fără să ai probe în sensul respectiv. Există, după cum puteţi observa, cretini care-şi târăsc fără nici un complex „prietenii” în mâlul afacerilor şi răfuielilor personale. Aceasta a fost precizarea mea pentru cititori şi suporterii Petrolului.